Oamenii pe care îi pierdem…SUPERB!

Oamenii pe care îi pierdem…

„Poate ca nu știm să iubim. Chiar dacă ne pare că asta facem. Nu știm să dăruim un zâmbet sau o atingere dezinteresat. Așteptăm de la oamenii pe care ne pare că îi iubim, să ne ghicească gândurile. Să facă anumite lucruri anume așa cum ni le dorim, de parcă ei ar fi telepați. Nu ne întrebăm dacă au și ei anumite așteptări de la noi sau anumite preferințe. Iubim din egoism. Pentru că noi avem nevoie de asta. Avem nevoie ca acea învălmășeală din suflet să erupă înafară, să o revărsăm peste cineva. Acea nevoie de a simți pe cineva alături, acea nevoie de a simți că aparținem cuiva – o numim iubire. Iar apropierea de o anumită persoană ne este necesară nu pentru că vrem să dăruim iubirea noastră, dar pentru că vrem, în primul rând, să fim iubiți.

Vrem să ni se dea totul: să ne fie alături, să știm tot ce gândește, să ne ofere tot timpul pe care îl are și îi cerem, atât de imperativ, acelui om să fie numai al nostru. De parcă iubirea poate fi imperativă.

Nu știm să vorbim, chiar dacă înșiruim cuvinte. Nu știm să ascultăm pe cel de alături, dar nici pe noi. Spunem anumite vorbe când, undeva, într-un colț al rațiunii, gândim altceva. Ne place să vorbim întortocheat. Cu fraze rupte parcă din cărțile despre existențialism sau de parcă ținem prelegeri despre epistemologie. Și îl zăpăcim. De fapt, lucrurile simple, ca iubirea, au nevoie de cuvinte și mai simple.

Dar cel mai mult ne place să interpretăm. Să băgăm în gura omului drag vorbe la care nici nu s-a gândit. Încercăm din anumite gesturi sau ocheade să deslușim anumite noime, care, de fapt, nu există. Ni le imaginăm. Și ne supărăm din nimicuri.

Ne amăgim că singurătatea tratează și îl respingem pe omul care vrea să ne fie alături, fără să ne gândim cât de egoist este să privăm acea persoană scumpă de prezența noastră.

Ne place să ne ascundem, să respingem. Dar atunci când omul de lângă noi cade, se izolează, știm doar să îi reproșăm. Oare e atât de greu să îi întindem, pur și simplu, mâna?.. să îl strângem în brațe și să iertăm.

Vrem să uităm, să ne strângem ghem și să ne facem mici-mici, să sfărâmăm în cioburi suferința din noi. Dar ea nu e din sticlă…

Și suferim – pentru că nu știm să vorbim, să fim înțelegători, nu știm să iubim…

Vrem să ne crească aripi, dar atunci când ele apar, ne grăbim să le tăiem.”

sursa – http://ea.md/oamenii-pe-care-ii-pierdem/