Povestea celor doi embrioni

O discutie imaginară dar plină de învăşăminte. Cititi până la capăt. Este genială.

„- Tu crezi in viata de dupa nastere?

– Desigur! Dupa nastere trebuie sa urmeze ceva… Probabil ca ne aflam aici tocmai pentru a ne pregati pentru ceea ce urmeaza.

– Ce prostie! Dupa nastere nu urmeaza nimic. Si, de altfel, cum ar putea sa arate?

– Nu stiu exact, dar desigur ca va fi mai multa lumina decat aici. Poate ca vom umbla pe propriile picioare si vom manca cu propria gura…
– Ce ciudat! Nu se poate sa umbli. Iar ca sa mananci cu gura, chiar ca ar fi de ras! Doar noi mancam prin cordonul ombilical… Insa ia sa iti spun eu ceva: putem exclude viata de dupa nastere, pentru ca deja acum e prea scurt cordonul ombilical.

– Ba da, ba da, cu siguranta va fi ceva. Insa, probabil, ceva mai altfel decat ne-am obisnuit noi aici.

– Pai de acolo nu s-a intors nimeni. Odata cu nasterea, viata se termina, pur si simplu. De altfel, viata nu este altceva decat o permanenta inghesuiala, intr-un intuneric profund.

– Eu nu stiu exact cum va fi daca ne vom naste, dar desigur ca o vom gasi pe MAMA, iar ea va avea grija de noi.

– Pe mama? Tu crezi in mama? Si dupa tine, unde ar putea ea sa fie?

– Pai oriunde, in jurul nostru. Doar traim in ea si prin ea. Fara ea, nu am fi deloc.

– Eu nu cred asta! Eu nu am vazut nicicand, nici un fel de mama, asa ca e evident ca nu exista!

– Dar, uneori, cand suntem in liniste, o auzim cum canta, simtim cum mangaie lumea din jurul nostru. Stii, eu cred ca viata adevarata ne asteapta abia de acum incolo!

– Tu crezi in viata de dupa nastere?

– Desigur! Dupa nastere trebuie sa urmeze ceva… Probabil ca ne aflam aici tocmai pentru a ne pregati pentru ceea ce urmeaza.

– Ce prostie! Dupa nastere nu urmeaza nimic. Si, de altfel, cum ar putea sa arate?

– Nu stiu exact, dar desigur ca va fi mai multa lumina decat aici. Poate ca vom umbla pe propriile picioare si vom manca cu propria gura…

– Ce ciudat! Nu se poate sa umbli. Iar ca sa mananci cu gura, chiar ca ar fi de ras! Doar noi mancam prin cordonul ombilical… Insa ia sa iti spun eu ceva: putem exclude viata de dupa nastere, pentru ca deja acum e prea scurt cordonul ombilical.

– Ba da, ba da, cu siguranta va fi ceva. Insa, probabil, ceva mai altfel decat ne-am obisnuit noi aici.

– Pai de acolo nu s-a intors nimeni. Odata cu nasterea, viata se termina, pur si simplu. De altfel, viata nu este altceva decat o permanenta inghesuiala, intr-un intuneric profund.

– Eu nu stiu exact cum va fi daca ne vom naste, dar desigur ca o vom gasi pe MAMA, iar ea va avea grija de noi.

– Pe mama? Tu crezi in mama? Si dupa tine, unde ar putea ea sa fie?

– Pai oriunde, in jurul nostru. Doar traim in ea si prin ea. Fara ea, nu am fi deloc.

– Eu nu cred asta! Eu nu am vazut nicicand, nici un fel de mama, asa ca e evident ca nu exista!

– Dar, uneori, cand suntem in liniste, o auzim cum canta, simtim cum mangaie lumea din jurul nostru. Stii, eu cred ca viata adevarata ne asteapta abia de acum incolo!”

Sursa: DaMaiDeparte.ro

Povestea inimilor.

De tinut minte…
Într-o zi, un înţelept puse următoarea întrebare discipolilor săi:
– De ce ţipă oamenii când sunt supăraţi?
– Ţipăm deoarece ne pierdem calmul, zise unul dintre ei.
– Dar de ce să ţipi, atunci când cealaltă persoană e chiar lângă tine? – întrebă din nou înţeleptul.
– Păi, ţipăm ca să fim siguri că celălalt ne aude, încercă un alt discipol. Maestrul întrebă din nou:
– Totuşi, nu s-ar putea să vorbim mai încet, cu voce joasă? Nici unul dintre răspunsurile primite nu-l mulţumi pe înţelept. Atunci el îi lămuri:

– Ştiţi de ce ţipăm unul la altul când suntem supăraţi? … Adevărul e că, atunci când două persoane se ceartă, inimile lor se distanţează foarte mult. Pentru a acoperi această distanţă, ei trebuie să strige, ca să se poată auzi unul pe celălalt. Cu cât sunt mai supăraţi, cu atât mai tare trebuie să strige, din cauza distanţei şi mai mari. Pe de altă parte, ce se petrece atunci când două fiinţe sunt îndrăgostite? Ele nu ţipă deloc. Vorbesc încetişor, suav. De ce? Fiindcă inimile lor sunt foarte apropiate. Distanţa dintre ele este foarte mică. Uneori, inimile lor sunt atât de aproape, că nici nu mai vorbesc, doar şoptesc, murmură. Iar atunci când iubirea e şi mai intensă, nu mai e nevoie nici măcar să şoptească, ajunge doar să se privească şi inimile lor se înţeleg. Asta se petrece atunci când două fiinţe care se iubesc, au inimile apropiate.
În final, înţeleptul concluzionă, zicând:
– Când discutaţi, nu lăsaţi ca inimile voastre să se separe una de cealaltă, nu rostiţi cuvinte care să vă îndepărteze şi mai mult, căci va veni o zi în care distanţa va fi atât de mare, încât inimile voastre nu vor mai găsi drumul de întoarcere.

Povestea bătrânului samurai

Înţelepciunea bătrânului samurai

Lângă Tokio trăia un vestit samurai care îi îndruma pe cei tineri în budismul Zen. Se spune că, în ciuda vârstei înaintate, el putea înfrânge orice adversar.
Într-o după-amiază, un luptător, cunoscut pentru lipsa lui de scrupule, a ajuns în localitatea unde trăia bătrânul samurai. Era cunoscut pentru tehnicile lui de a provoca la luptă: aştepta până când adversarul făcea prima mişcare şi, apoi, contraataca cu viteză.
Tânărul luptător nu pierduse încă nici o luptă. Auzind de reputaţia samuraiului, a decis să-l învingă pentru a-şi mări faima. Toţi studenţii erau împotriva luptei, dar bătrânul samurai a acceptat provocarea. S-au adunat toţi în piaţa din centrul oraşului, iar tânărul a început să-l insulte pe samurai. A aruncat câteva pietre în direcţia lui, l-a scuipat în faţă, i-a aruncat toate insultele ce există sub soare, i-a insultat până şi strămoşii. Timp de câteva ore a făcut totul pentru a-l provoca pe maestru, dar bătrânul rămânea impasibil. La sfârşitul după-amiezii, simţindu-se obosit şi umilit, războinicul a abandonat şi a plecat.
Decepţionaţi de faptul că maestrul primise atât de multe insulte şi provocări, studenţii l-au întrebat:
– “Cum ai putut răbda atât de multă umilinţă? De ce nu ţi-ai folosit sabia, chiar dacă ştiai că ai fi pierdut, în loc să-ţi expui laşitatea în fata tuturor?”
– “Dacă cineva vine la tine cu un cadou şi tu nu îl primeşti, cui aparţine cadoul?” a întrebat bătrânul samurai.
– “Celui care a vrut să ţi-l ofere” a replicat unul dintre discipoli.
– “La fel se întâmplă şi cu orice mânie, insultă sau invidie” spuse maestrul. “Când nu sunt acceptate, continuă să aparţină celui care le-a purtat.”
În viaţa de zi cu zi sunt nenumărate situaţiile în care ne trezim prinşi fără să vrem în tot felul de situaţii nedorite.
Fiecare clipă îşi are darul ei. Unele daruri ne sunt de folos, altele ne încurcă. Totul depinde de noi. Putem alege să acceptăm orice dar şi să ne lăsăm atraşi în jocul altora, sau să fim selectivi… şi să acceptăm doar acele daruri care ne ajută în creşterea şi maturizarea noastră.

sursa – psihointegrativa.ro

Monologul lui Dumnezeu

Monologul lui Dumnezeu

„-M-am uitat la tine cand te-ai trezit de dimineata. Asteptam sa-mi spui doua trei cuvinte, multumindu-Mi pentru cele ce ti s-au  intamplat, cerandu-Mi parerea pentru cele ce urma sa le faci astazi.

Am observat ca erai mult prea preocupat ca sa-ti cauti haine potrivite pentru
a merge la serviciu..

Speram sa gasesti cateva clipe ca sa-Mi spui : Buna dimineata!

Dar erai mult  prea ocupat.
Prea ocupat pentru a vedea ca-ti sunt alaturi, ca am surprins pentru tine cerul cu culori si cant de pasarele. Pacat ca nu ai observat nici atunci prezenta Mea.

Te-am privit plecand grabit spre serviciu si iar am asteptat. Presupun ca fiind  atat de ocupat, nu ai avut timp nici atunci sa-Mi spui doua vorbe.

Cand te intorceai de la munca, ti-am vazut oboseala si ti-am trimis o ploaie  marunta care sa-ti alunge stresul acumulat. Am crezut ca facandu-ti aceasta
placere iti vei aduce aminte de Mine.

In schimb, suparat, M-ai injurat.

Doream atat de mult sa-Mi vorbesti.  Oricum ziua era, inca, lunga!

Ai pornit televizorul si in timp ce urmareai programul preferat, Eu am  asteptat.

Ai cinat apoi cu ai tai si tot nu ti-ai adus aminte de Mine.

Vazandu-te atat de obosit, am inteles tacerea ta si am stins splendoarea  cerului ca sa te poti odihni, dar nu te-am lasat in bezna. Am lasat veghetori
pentru tine o multime de stele. Era asa de frumos, pacat ca n-ai observat…

Dar nu conteaza! Poate chiar nu ti-ai dat seama ca Eu sunt aici pentru tine.
Am mai multa rabdare decat poti sa-ti imaginezi tu vreodata..
Vreau sa ti-o arat, pentru ca si tu, la randul tau, sa o arati celor din jurul tau.
Te iubesc atat de mult incat te voi rabda.
Acum esti pe punctul de a te trezi din nou.
Nu-Mi ramane decat sa te iubesc si sa sper ca macar azi, imi vei acorda putin
timp din timpul daruit tie.

Ai o zi buna si minunata ca sufletul tau luminos! 
Al tau , Dumnezeu.”

Tu decizi ce vei face dupa ce il citesti, nimeni altcineva nu ne mai,conditioneaza.

Povestea oamenilor fericiţi.

Traiti cu bucurie.

Se povesteste ca intr-o zi din vremuri demult apuse, un om a trebuit sa faca o calatorie intr-o tara indepartata, aflata peste mari si tari. In drumul sau a intalnit tot felul de oameni, cu obiceiuri mai mult sau mai putin asemanatoare. Si-a amintit pentru tot restul vietii de unul dintre acestea.

Era dimineata cand a zarit in departare turnurile unei cetatii. Pana sa ajunga in apropierea ei se facuse deja pranzul, si cum in partea dreapta a drumului se afla un cimitir ingrijit, cu pomi umbrosi si flori frumos parfumate, omul s-a hotarat sa faca un scurt popas.

Pasind catre o banca pe care o zarise in apropiere, omul a citit ceea ce era scris pe cruci…

“A trait sase ani, trei luni si patru zile”…

“A trait unsprezece ani, doua luni si cinci zile”…

“A trait trei ani, patru luni si patru zile”…

“A trait noua ani, opt luni si doua zile”…

S-a intristat vazand cate de putin traiau oamenii in acele locuri. Insa unul dintre locuitorii cetatii l-a vazut si a intrebat:

-De ce esti atat de trist, ai pe cineva din familie ingropat aici? Mama, tatal poate…?”

-Cum s-ar putea una ca asta, doar vad ca aici sunt ingropati numai copii!

-Nu…doar ca, vezi…noi cand ne nastem primim fiecare cate un carnetel. La inceput tin socoteala parintii pentru noi, apoi scriem singuri…de fiecare data cand ne-am bucurat si pentru cat timp… iar cand unul dintre noi se duce, familia aduna timpul pe care l-a petrecut bucurand-se…si asta este ceea ce vezi tu scris aici.

-Deci acei ani scrisi pe fiecare cruce reprezintă timpul pe care l-ati petrecut bucurandu-va…

-Da, pentru noi doar asta conteaza!

Iti doresc sa aduni zeci de ani de bucurie…numai de bucurie!

Interviu cu Dumnezeu.

– Ai vrea să-mi iei un interviu, deci… zise Dumnezeu.
– Dacă ai timp…i-am răspuns. Dumnezeu a zâmbit.
– Timpul meu este eternitatea…Ce întrebări ai vrea să-mi pui?
– Ce te surprinde cel mai mult la oameni?
Dumnezeu mi-a răspuns:
– Faptul că:
– se plictisesc de copilărie, se grăbesc să crească…iar apoi tânjesc să fie copii
– îşi pierd sănătatea pentru a face bani…iar apoi îţi pierd banii pentru a-şi recăpăta sănătatea,
– se gândesc cu teamă la viitor şi uită prezentul, iar astfel nu trăiesc nici prezentul, nici viitorul,
– trăiesc ca şi cum nu ar muri niciodată şi mor ca şi cum nu ar fi trăit.
Dumnezeu mi-a luat mâna şi am stat tăcuţi un timp. Apoi am întrebat:
– Ca părinte, care ar fi căteva dintre lecţiile de viaţă pe care ai dori să le înveţe copii tăi?
– Să înveţe că:
– durează doar căteva secunde să deschidă răni profunde în inima celor pe care îi iubesc…şi că durează mai mulţi ani pentru ca acestea să se vindece,
– un om bogat nu este acela care are cel mai mult, ci acela care are nevoie de cel mai puţin,
– există oameni care îi iubesc dar, pur şi simplu, încă nu ştiu să-şi exprime sentimentele,
– doi oameni se pot uita la acelaşi lucru şi că pot să-l vadă în mod diferit,
– nu este suficient să-i ierte pe ceilalţi şi că, de asemenea, trebuie să ierte pe ei înşişi.
– Mulţumesc pentru timpul acordat… am zis umil. Ar mai fi ceva ce ai dori ca oamenii să ştie?
Dumnezeu m-a privit zâmbind şi a spus:
– Doar faptul că sunt aici, întotdeauna.

Povestea vasului crăpat.

Povestea vasului crăpat.
O femeie bãtrâna din China avea doua vase mari, pe care le atârna de cele douã capete ale unui bãt, si le cãra pe dupã gât. Un vas era crãpat, pe când celalalt era perfect si tot timpul aducea întreaga cantitate de apa.

La sfârsitul lungului drum ce ducea de la izvor pana acasã, vasul crãpat ajungea doar pe jumãtate. Timp de doi ani, asta se întâmpla zilnic: femeia aducea doar un vas si jumãtate de apã. Bineînteles, vasul bun era mândru de realizãrile sale. Dar bietului vas crãpat îi era atât de rusine cu imperfectiunea sa, si se simtea atât de rãu ca nu putea face decât jumãtate din munca pentru care fusese menit!

Dupã 2 ani de asa zisã nereusitã, cum credea el, i-a vorbit într-o zi femeii lângã izvor: „Mã simt atât de rusinat, pentru ca aceastã crãpãturã face ca apa sa se scurgã pe tot drumul pânã acasã!”
Bãtrâna a zâmbit, „Ai observat ca pe partea ta a drumului sunt flori, insã pe cealaltã nu?” Asta pentru ca am stiut defectul tãu si am plantat seminte de flori pe partea ta a potecii, si, in fiecare zi, în timp ce ne întoarcem, tu le uzi. De doi ani culeg aceste flori si decorez masa cu ele. Dacã nu ai fi fost asa, n-ar mai exista aceste frumuseti care improspãteazã casa.”

Fiecare dintre noi avem defecte…Însa crãpãturile si defectele ne fac viata împreunã atât de interesantã si ne rãsplãtesc atât de mult! Trebuie sa luam fiecare persoanã asa cum este si sã cãutãm ce este bun in ea. Deci nu uitati sa mirositi florile de pe partea voastrã a drumului!

Creionul. Povestea faptelor noastre.

Creionul…
Copilul îsi privea bunicul scriind o scrisoare. La un moment dat, întreba:
– Scrii o poveste care ni s-a întâmplat noua? Sau poate e o poveste despre mine?
Bunicul se opri din scris, zâmbi si-i spuse nepotului:
– E adevarat, scriu despre tine. Dar mai important decât cuvintele este creionul cu care scriu. Mi-ar placea sa fii ca el, când vei fi mare.
Copilul privi creionul intrigat, fiindca nu vazuse nimic special la acesta.
– Dar e la fel ca toate creioanele pe care le-am vazut în viata mea!
– Totul depinde de felul cum privesti lucrurile. Exista cinci calitati la creion, pe care daca reusesti sa le mentii, vei fi totdeauna un om care traieste în buna pace cu lumea.
Prima calitate: poti sa faci lucruri mari, dar sa nu uiti niciodata ca exista o Mâna care ne conduce pasii. Pe aceasta mâna o numim Dumnezeu si El ne conduce totdeauna conform dorintei Lui.

A doua calitate: din când în când trebuie sa ma opresc din scris si sa folosesc ascutitoarea. Asta înseamna un pic de suferinta pentru creion, dar pâna la urma va fi mai ascutit. Deci, sa stii sa suporti unele dureri, pentru ca ele te vor face mai bun.
A treia calitate: creionul ne da voie sa folosim guma pentru a sterge ce era gresit. Trebuie sa întelegi ca a corecta un lucru nu înseamna neaparat ceva rau, ceea ce este neaparat e faptul ca ne mentinem pe drumul drept.
A patra calitate: la creion nu este important lemnul sau forma lui exterioara, ci mina de grafit din interior. Tot asa, îngrijeste-te de ce se întâmpla înlauntrul tau.
Si, în sfârsit, a cincea calitate a creionului: lasa totdeauna o urma. Tot asa, sa stii ca ceea ce faci în viata va lasa urme, astfel ca trebuie sa încerci sa fii constient de fiecare fapta a ta.

Tu alegi unde vei ajunge. Poveste emotionantă.

Tu alegi unde vei ajunge…

Un om si cainele sau au murit in acelasi timp. Ajungand in cer, au mers pe un drum pietruit cu aur, pe langa un gard de marmura fina, pana au dat de o poarta superba, construita din perle, ce straluceau sub razele soareluri.

Ajungand langa poarta, au vazut un om sezand in pragul ei.

– Scuzati-ma, unde ne aflam?
– In Rai, a raspuns portarul.
– Putem primi un pahar cu apa?
– Desigur, a raspuns portarul, intra si vei primi.
– Singur? Prietenul meu nu poate intra?
– Regret, nu permitem intrarea animalelor…

Omul a decis sa renunte la apa, si-a chemat cainele si-au plecat mai departe. Tot mergand au ajuns la o poarta simpla de lemn, fara gard imprejur. Un portar statea rezemat de poarta si citea dintr-o carte.

– Putem primii putina apa?
– Desigur, cu placere, intrati, a raspuns portarul.

Cei doi au trecut portarul.Cei doi au trecut poarta si au baut apa rece din fantana apropiata, cat au poftit.

– Multumim, dar unde ne aflam?
– In Rai, le-a raspuns portarul.
– Am mai intalnit un portar, si el mi-a spus ca la poarta lui e intrarea in Rai…
– Ah, te referi la strada aurita si poarta cu perle? Nuuu, acolo e Iadul!
– Si nu va pasa ca acolo se folosesc de numele vostru?
– Nu, i-a raspuns portarul. Noi suntem bucurosi ca ei ii pastreaza pe toti aceia care sunt de acord sa-si paraseasca prietenii si sa-i lase afara!

O poveste despre oameni buni, prieteni si viata…

Povestea celor 4 lumânări.

Povestea celor 4 lumanari.

Patru lumanari ardeau incetisor, si daca ascultai cu atentie puteai chiar sa le auzi vorbind:

Prima a spus:

– Eu sunt Linistea. In ziua de astazi oamenii au uitat ca pot face parte din viata lor…

Flacara s-a micsorat din ce in ce mai mult si s-a stins.

Apoi a vorbit cea de a doua:

– Eu sunt Credinta. Oamenii spun ca pot sa traiasca foarte bine si fara mine, nu cred ca mai are vreun rost sa ard…

Cand a terminat de vorbit, si aceasta s-a stins.

– Eu sunt Iubirea, a spus cea de a treia. Nu mai am putere sa ard, oamenii ma dau la o parte ca pe un lucru fara valoare, ei uita sa-i iubeasca chiar si pe cei mai apropiati oameni din viata lor…

O adiere blanda care trecea pe langa ea a stins-o fara sa vrea.

Un copil a intrat in incaperea unde mai ardea o singura lumanare, si vazandu-le pe celelalte trei stinse, a inceput sa planga.

-Voi ar trebui sa fiti mereu aprinse…

Cea de a patra lumanare i-a soptit usor:

-Nu-ti fie frica, atat timp cat eu ard, le putem reaprinde pe celelalte. Eu sunt Speranta!

Cu ajutorul ei, copilul le-a reaprins si pe celelalte.

Flacara Sperantei sa arda mereu in sufletu tau…pentru ca tu sa ai o viata plina de Liniste, Credinta si Iubire!

Daca ti-a placut imparte si cu ceilalti povestea…pentru ca flacarile sa arda mereu in sufletul tau.